Dar sunt pe drumul cel rău.

Oare câte ţigări să fi fumat în toată viaţa mea? Le-aş putea număra pe degetele de la mâni… şi pe cele de la un picior.

Pe prima ţigară pe care am fumat-o trebuia, doar să o aprind. Am tras primul puf şi mi-a plăcut ideea, am continuat să pufăi superficial, fără să trag în plămâni, minunată şi eu de cât de tare sunt eu că nu mă înec la prima mea ţigară. Ţin minte şi acum cum s-a uitat la mine prietena mea fumătoare cu ochii bulbucaţi la Raluca cea cu ţigara în gură. NORMAL că ţin minte şi acum cum s-a uitat la mine, doar s-a întâmplat acum mai puţin de doi ani. Fusesem cea mai cuminte în liceu şi generală, nu mai pusesem niciodată ţigară în gură şi aşa se aştepta toată lumea să o ţin până la sfârşit. Mai ales că fusesem de atâta ori tentată de prieteni şi refuzasem, de fiecare dată, foarte cerebral.

“Hai, n-o fi moarte de om! Iacată ce frumos îţi şade cu ea între degete. Hai, aprinde-o…” mi-a şoptit atunci Neghiniţă şi… trebuie să recunosc. Mi-a plăcut. Dar o promisiune e o promisiune. “Gata, am fumat, am văzut cum e. De-acuma ne abţinem“. Ne abţinem până când…